Modern Mother

learning parenting on the job

Copilul meu desenează linii alambicate și mâzgăleli. Și ce?!

Fetița mea desenează dezastruos, ar spune cineva care ar vedea chestiile încurcate de pe foaia ei. Desenează oameni ale căror mâini sunt niste linii lungi, contondente, care ocupă tot desenul. Se amuză: ce mâini lungi îi fac lui tata! O mâzgăleală mică e creierul. (Oare ar trebui să mă bucur că dintre toate detaliile ea se concentrează mereu pe creier? 🙂 )

Îmi dau seama că face intenționat mâinile foarte lungi, oamenii ei ar putea avea și mâini de o lungime normală, dar nu o interesează asta. Uneori stau și mă gândesc dacă nu ar trebui să stau mai mult cu ea, să îi desenez (deși număr pe degete câte chestii știu eu să pun pe hârtie), ca desenele ei să fie mai inteligibile (din perspectiva adulților).

Ieri eram prinse intr-una dintre rarele ședințe de desen, spontane. Și îmi cere să îi desenez o casă. Deja îmi reprezentesam în minte imaginea casei, așa cum știu să o fac de când eram mică – nu am mai evoluat de atunci… Ea îmi ia caietul și spune: desenez eu întâi o casă și apoi tu. Și începe să traseze pe hârtie tot felul de mâzgăleli, mai mici și mai mari, timp în care îmi explica: aici sunt perdelele, aici e fereastra, aici sunt copiii care se joacă, aici fac un aragaz și adultul care vine să scoată mâncarea, aici, în locul ăsta mic este etc etc… Avea în desenul ei o întreagă poveste. “Acum fă tu o casă”, mi-a zis. M-am blocat. Am revăzut în minte casa pe care o desenasem imaginar. A devenit deodată tristă, anodină. Niște linii pe o foaie, care pare că au sens, dar care, de fapt, nu spun nimic, spre deosebire de încărcătura desenului ei. I-am făcut casa. I-am pus și un drum, că așa am învățat la școală. “Fac eu drumul”, spune, trasând niște linii sinuoase interminabile. Și un om. Și aici, în casă … și a început să dea viață desenului meu.

Am realizat că nici nu aș vrea să învețe să deseneze acum case și flori și fluturi și nori. Creativitatea ei e fără limite, mai bine mai desenează în stilul ei. Cred că e mult mai sănătos să își rafineze stilul de desen cum îi vine natural, pe măsură ce se maturizează. Ce putem face noi e să îi înlesnim să experimenteze și să îi cultivăm încrederea în ea. Să apreciem implicarea ei în proces mai degrabă decât rezultatul final. Să o facem atentă la forme, la culori, la natură, la oameni, să o învățăm să observe. Să o ajutăm să exploreze pe cont propriu și să facem ca desenul să rămână o activitate plăcută, fără presiunea de a pune pe hârtie lucrurile într-un anumit fel.

De altfel, ăsta e unul dintre motivele pentru care am tot amânat grădinița. Să nu intre în malaxorul activităților impuse, în care toți copiii desenează aceeași planșă. Parcă și aud vocea sistemului de educație: “Fă mâinile mai scurte. Oamenii nu au mâinile așa de lungi”. Sau “Nu desenăm creierul, pentru că nu se vede.”

Cred că, la 4 ani, poate încă să deseneze ”dezastruos” și să nu îmi fac griji. Sunt convinsă că își va structura desenele pe măsură ce va crește și când va conștientiza din ce în ce mai mult că toate desenele sunt cam la fel și ale ei sunt altfel. În cazul în care va dori atunci să deseneze mai bine, să știe mai multe despre desen, vom vedea care sunt opțiunile. Alinierea la desenul regulamentar, dacă nu o va interesa pe termen scurt, se va întâmpla, inevitabil, în școală, peste câțiva ani. Păcat că nu se pune mai mult accent pe respectarea individualității și pe îndrumare, contând prioritar excelența în a deveni uniform, standardizat. Chiar și în artă.

Acum ceva timp am dat peste un bilețel al unei colege din școala primară. Avea și niște desene Am rămas surprinsă să văd floarea pe care o desenase: fix la fel ca florile pe care eu le desenam și încă le desenez (am stagnat și la flori, nu doar la case). Și probabil fix la fel ca florile pe care le desena doamna învățătoare.

Realism is overrated.

Photo By: pixabay.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.