Modern Mother

learning parenting on the job

Cu tantrumurile la psiholog?

Citesc frecvent despre mame care au diverse dificultăți în gestionarea relației cu copilul și apelează la sfatul altor mămici. Inevitabil sunt voci care îi recomandă mamei să îl ducă pe copil la psiholog. E vorba despre copii de 2 sau 3 sau 4 ani. Care fac crize de nervi, țipă, nu vor să facă ce le spun părinții, nu ascultă. Mamele sunt disperate pentru că nu știu cum să abordeze problema. Situațiile sunt extrem de comune, nu pare nimic ieșit din tipar. Toți copiii din lume se poartă așa. Doar că părinții se simt depășiți. Și vin și întreb: cine are nevoie de ajutor aici? Copilul sau mama?

Mi se pare foarte ok că suntem atât de deschiși în a vorbi despre mersul la psiholog. Este un pas mare, pozitiv, pe care l-a făcut (o parte din) societatea noastră. Mi se pare și mai ok că mamele se întreabă ce e de făcut. Răspunsul nu stă la psihologul de copii. Ar putea fi, mai corect, la un consultant în parenting. Pentru părinți. (Dar cum să zici că te duci la un astfel de consultant…).

Orice mamă știe, copilul ei e unic. Al meu e mai nărăvaș, e mai sensibil, mai neascultător, mai timid, mai încăpățânat etc etc Nu știu ce să îi mai fac. Eu garantez că sunt câteva metode care funcționează cu ORICE copil. Se numesc așa: blândețe, ascultare, timp dedicat, încredere, respect, stăpânire de sine, flexibilitate, limite, afecțiune, calm, joacă, disponibilitate.

Dacă punem asta conștient, în orice moment al relației cu copilul, nu o să mai simțim că o luăm razna. Nu copilul rebel are nevoie de psiholog, ci părintele trebuie să îndrepte ceva.

Contează atât de mult ce punem între noi și copil! De multe ori nici nu realizăm că acționăm impulsiv, după propria dispoziție, uneori marcată de stres și oboseală. Nici nu ne gândim la efectele pe care le are fraza de acum – spusă cu autoritate sau superioritate sau cu nervi sau cu condescendență sau la mișto – asupra copilului, și ne enervăm mai târziu când trântește și bufnește că îl deranjează o scamă sau când nu vrea să dea mâna când traversează strada.

Înainte de a zice “nu mă mai înțeleg cu el” sau “să îl duc la psiholog” trebuie să ne întrebăm: cum fac eu, părinte, un efort ca relația cu copilul meu să fie mai bună? Ce nu am făcut bine, ce am uitat să fac, ce am neglijat, ce am făcut în exces? A fost o perioadă mai dificilă și trebuie să fiu mai mult acolo, mai prezent, cu și mai multă răbdare? Cum aș putea să mă joc mai mult cu el, să îl ascult mai mult, să mă bucur de bucuriile lui, să râd cu el în hohote, să nu îl reped, câteodată să las totul și să mă duc la el, să îi spun cât de minunat este, să îl las să aleagă mai mult, să riște mai mult, să accept să nu îi iasă ceva, să am încredere în el chiar când simt că nu am încredere? Sună solicitant, așa e, ne consumă timpul limitat, energia și așa puțină. Dar a fi părinte este despre a fi cu copilul. Când avem și când nu avem dispoziție.

Dacă vrem să îl simțim mai aproape pe copilul nostru, în loc să ne repezim cu el la psiholog, hai să ne grăbim să ne uităm un pic în oglindă.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.