Modern Mother

learning parenting on the job

Copilul meu plânge din orice

Mi-am învățat fata să plângă ori de câte ori simte nevoia să o facă. Plânge de durere, de frustrare, de nervi, de supărare, de emoții, de bucurie prea mare. Trăirile ei variază într-o zi într-un registru nesfârșit, cu variate nuanțe, și multe dintre ele generează lacrimi. Sunt mamă și cred că de cele mai multe le decodific corect.

Numai în seara trecută, în parc, a plâns că și-a scăpat înghețata pe jos, că s-a împiedicat, că mingea nu venea în direcția ei, ca băiețelul cu care se juca nu o lăsa doar pe ea să se joace acolo, că alt băiat nu a lăsat-o să se suie cu el pe un aparat de sport din parc, că e obosită și vrea acasă, că nu vrea să stau lângă ea când e supărată, că o pup.

E ok, supărările ei sunt la vedere. Nu le închide în ea și nu răbufnesc, mai târziu, în crize majore. De obicei găsim repede o cale de comunicare și reconectare, de vindecare.

Când e supărată tare, o simt imediat. Asta se întâmplă când eu nu am fost acasă și ea, stând cu bona, nu e lăsată să își consume stările. O simt de cum intru pe ușă. Nu vrea să mă vadă, nu vrea să o ating, e furioasă pe mine, parcă mă pedepsește și îmi găsește vină pentru toate suferințele prin care a trecut cât eu am fost la serviciu. Uneori îmi ia un joc să îi aduc zâmbetul. Alteori câteva ore. Ultima dată am avut nevoie de două zile. Aflu repede despre ce este vorba, pentru că în momentul în care o reapropii, îmi povestește ce a deranjat-o. Vindecarea de supărări e mai grea.

Pentru că știu că nu se descarcă prin plâns dacă nu sunt eu sau soțul, am învățat-o să îi spună bonei ca eu o las să plângă. Să își ceară dreptul la plâns. Ceea ce, draga mea, a și făcut. Numai că bona, ok de altfel, în general, i-a întors o replică să o pună la punct: plângi din orice.

Draga mea, e ok să plângi din orice. Dacă îți vine să plângi, fă-o! E foarte ok așa și nu trebuie să te abții să nu plângi sau să te forțezi să te oprești, până nu simți tu că ți-a trecut.

Pentru mine, orice motiv al ei e serios. Nu există motiv prea mic sau prea mare.

Cum știm noi că e mai rezonabil pentru un copil să plângă că s-a lovit la un genunchi decât că vrea să aibă și el mingea verde a unui copil? Cum putem cântări frustrarea pe care o simte când se împiedică tocmai când alerga mândru cu viteză? Cu ce etalon măsurăm supărări și nervi? Se potrivește unitatea de măsură a adultului peste cea a copilului de 3 ani? Dacă îi minimalizăm suferințele mari făcându-le să pară ridicole și neînsemnate, cum îl ajutăm să își înțeleagă emoțiile? Dacă el chiar simte o supărare mare, cum îi arătăm că îl înțelegem dacă îi sugerăm că plânge pentru atâta lucru? Cum să avem pretenția să își controleze emoțiile când creierul lui nu e pregătit pentru acest pas uriaș? Vorbim cu adevărat despre controlul emoțiilor sau despre reprimarea lor? De ce gândim așa doar când e vorba despre emoțiile care ne dau cu minus? Le-aș spune negative, în limbajul comun, dar ele sunt atât de importante pentru echilibrul emoțional.

Copilul meu poate să plângă oricât, din orice. Poate să se enerveze, să se supere, să se întristeze. Și mie mi se întâmplă. Treptat – treptat va învăța ce e cu stările astea și cum să se controleze. Recunoașterea și acceptarea lor e primul pas important pe care un copil de vârstă mică este capabil să îl facă și îl poate face sub îndrumarea părintelui.

Fata mea îmi transmite când e supărată. Știe să identifice momentele din zi care o apasă. Mi le povestește. Știe că alături de mine poate să se manifeste cum se simte – nu râd de ea, nu fac mișto de motivele ei, nu țip la ea, nu o reduc la tăcere. Niciodată nu o să mă audă nimeni, când nu îi mai pot intra în voie, spunând cu furie: e nervoasă, nu știu ce are! Întotdeauna voi exprima îngrijorare: e nervoasă, nu știu ce are…! Cum fac să aflu? Cum fac să aduc din nou liniștea în sufletul ei?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.