Modern Mother

learning parenting on the job

Emoții multe, o singură inimă

La sfârșitul zilei simt cât de intensă mi-a fost ziua. Întotdeauna am spus că sunt atât de obosită pentru că, imediat ce mă întorc de la serviciu, intru pentru câteva ore bune în labirintul lui ”vrei să ne jucăm”? – știi unde intri, dar nu prea mai știi pe unde e ieșirea.

Ieri însă am realizat că nu doar joaca este cea care consumă toată energia din mine, rămasă la finalul unei zile, ci, în mare măsură, și intensitatea emoțiilor. Nu știu dacă sunt eu mai hipersensibilă, dar la mine totul are o încărcătură emoțională maximă. Nu am știut niciodată să nu îmi pese, să mă detașez, să nu întorc pe toate părțile o reacție, o vorbă, mai ales venite din partea celor dragi. Cu fetița mea, trăiesc stări și mai intense. La fiecare mișcare, fiecare cuvânt, fiecare întrebare sunt în alertă maximă. Nu las garda jos nicio secundă. La asta adaug interacțiunea cu soțul meu, care are un punct foarte dureros, consumator de sentimente aprige și de gânduri, pentru că ne rezumăm la o conexiune emoțională de suprafață, furând câte o conversație sau în cel mai bun caz câte o îmbrățișare printre momentele de respiro de la joacă.

Nu le iau așa cum vin. Le internalizez, le toc mărunt, mai pun niște sare pe rană, caut soluții, îmi vin idei, e un vârtej continuu la mine în minte. Chiar mă întreb dacă la toată lumea e așa agitație în lumea interioară. Că eu nu mă odihnesc o secundă. Iar de când sunt mamă și sunt fascinato-obsedată de universul copiilor, am un noian de noi întrebări, noi preocupări, noi frământări. Și cred că solicitarea din minte și consumul emoțional din suflet sunt cel puțin la fel de intense ca o seară de joc cu o fetiță inepuizabilă de 3 ani. Gândurile și emoțiile sunt multe, inima a rămas una, creierul – într-un singur exemplar.

Milioane de gânduri de la doi adidași

Ieri, când ne-am întors de la joacă, fetița mea și-a dorit să se joace cu lego. S-a așezat pe jos în hol și a realizat că nu se descălțase și ar fi mai comod dacă și-ar da jos adidașii. M-a întrebat: pot să mă descalț? Dum-dum mintea începe să lucreze. Aș vrea să nu mă întrebe dacă are voie pentru un simplu gest. Nu i-am zis niciodată să ceară voie să facă ceva, nu știu de unde îi vin întrebările astea, poate bona îi mai cere, poate a văzut la alți copii. Îi spun că poate să stea cum vrea ea, cu adidași sau fără, cum se simte mai bine. Își desface scaiul de la adidași. Îmi amintesc că acum spune scai, nu mai spune arici. Bona îi zicea arici și a rămas surprinsă să mă audă că eu spun scai. I-am explicat că e corect în ambele variante și că eu așa zic, fiecare alege. De atunci spune scai și i-a atras atenția și bonei :), semn că ce zice și ce face mama e reper pentru ea.

Și-a scos șosetele, a învățat tehnica și deși o stăpânește bine, încă mai văd nesiguranța în gestul ei și aștept să explodeze la prima mișcare nereușită. De data asta a fost ok. Și-a tras și raiații în sus, să apuce mai ușor marginea șosetelor. Așteptând să văd dacă se descurcă, revăd filmul nervilor de anul trecut pe vremea asta, când apucatul șosetelor de la călcâi o frustra enorm.

Mă uit cu drag la ea cum își face ghem fiecare șosetă în pumnișorul ei mic. Și meticulos, o pune pe fiecare în câte un adidas. Descheie scaiul de la adidas înainte de a o pune, probabil crede că nu are suficient loc. Am o tentativă să îi explic că nu e nevoie, dar nu mă ascultă. Așa e ea, nu a ascultat niciodată o explicație tehnică, la ea funcționează mai mult să fure de la alții sau să o prind cu explicațiile într-un moment neutru. Când a fost să pună cea de-a doua șosetă, a rămas un pic pierdută, că nu o mai găsea, era undeva mai în spate. ”Unde a dispărut cealaltă?” Nu am zis nimic, o las pe ea să o caute, sunt în perioada în care încerc să mă abțin și să nu o ajut, mai ales la lucrurile mărunte. Îmi place că spune ce gândește, are păreri și a început să tragă propriile concluzii despre ce se întîmplă în viața ei. Chiar și simpla remarcă de a se mira că i-a dispărut șoseta e un semn că fata mea a crescut, o explozie pe care o simt pregnant de pe la 2 ani și jumătate. Își ia adidașii și îi pune un pic într-o parte, dar aproape de ea. Îi las aici, mă anunță. “Da, draga mea, pune-i unde vrei tu.” Și deja sunt cu sufletul plin de emoții, pentru că tot ce am scris aici pe marginea gesturilor ei nu am gândit la rece, ci am procesat chiar în momentul în care lucrurile s-au derulat.

E doar un simplu gest dintr-o zi. Ca el sunt nenumărate. Iar mintea mea, sufletul meu lucrează permanent. Sunt ca o ușă permanent deschisă, prin care emoțiile și gândurile vin și pleacă după cum le poftește inima. Uneori vin atât de multe că îmi vine să o strâng pe fata mea tare – tare și să o acopăr de pupici. ”Nu vreau pupici!”, se revoltă. Știu, știu, știu, gândesc, dar tu nu ai cum să înțelegi. Până când vei fi mamă.

Photo By: pexels.com

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.