Modern Mother

| reset, reshape, repurpose yourself |

Plecarea mea de acasă. Și întoarcerea.

Trei zile am fost plecată. Trei zile și două nopți plus o a treia noapte pe care am dormit-o acasă, dar pentru că am ajuns la 2, ea dormea și e ca și cum nu aș fi fost acolo. Trei zile grele, privind din perspectiva zilelor de după.

Am pregătit-o, așa cum am știut mai bine, vorbind despre asta, dar fără să încerc să fac prea mult caz. Explicându-i clar că mă întorc.

Am sunat-o zilnic, să știe că mă gândesc la ea și mi-e dor de ea, că abia aștept să ne revedem. Să știe să nu mă aștepte seara să vin de la serviciu, dar să mă aștepte, că vin.

Când am ajuns noaptea, m-am așezat în pat lângă ea și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit energia ei, pielea ei molicică și fină și caldă, vocea ei de fetiță care are încredere că e centrul universului. Mi-a venit să plâng de dor ce mi-a fost, de acasă, de ea și de el, care a rezistat plecării mele compensând cum a putut mai bine absența mea. Urăsc să fiu plecată de acasă. Pur și simplu urăsc să nu putem pleca toți trei. 

Când am realizat cât am suferit eu, mi-am dat seama ce greu îi este ei să mă aștepte să vin seara de la serviciu și de ce plânge mereu când uneori mă găsește acasă, supriză, când nu se așteaptă. E prea mare bucuria, sunt prea intense emoțiile pentru suflețelul ei neantrenat. 

Dimineață, când s-a trezit și a văzut că m-am întors a început să plângă. Dureros, neconsolat. “Nu ai venit”, “Nu mă atinge”, “Nu vreau”, “Nu ești mami”. Mi-am dat seama cât de mult a suferit că nu sunt seara, să dorm cu ea, să ne alintăm, să ne amuzăm, să ne contrazicem, să ne jucăm. Când întrebam ce face, nu părea că suferă – a cerut de câteva ori să vină mami un pic, dar a trecut repede. Nu era așa ușor cum părea și aveam să aflu și confirmarea, în cele două zile de weekend, după întoarcerea mea. Abia i-am intrat în voie, nu i-a convenit nimic: nu vreau fustă, vreau pantaloni, nu vreau colanți, ba vreau colanți, nu vreau sandviș, vreau sandviș, și tot așa. Jucăriile micuțe pe care i le-am adus? Nici nu a vrut să se uite la ele. Le-a aruncat în mod constant pe jos și nici nu a interesat-o să începem un joc cu ele. Mi-am dat seama că nu îi plac pentru că îi aminteau de absența mea. Așa că i-am propus să le aruncăm la gunoi și eram sigură că o să accepte. Cum deschideam subiectul despre plecarea mea se schimba la față. A suferit.

Am încercat să am răbdare, știind că în marile crize de nervi e adunată toată supărarea ei. Era modul ei de a îmi spune: mi-ai lipsit, mi-a fost dor. Poate sună melodramatic, ce atâta caz pentru o plecare, dar pentru amândouă au fost chiar grele cele două zile de vindecare și poate că dacă nu aș fi fost atât de atentă la toate semnalele ei, la ce simte, la cum să reacționez, aș fi zis că sunt mofturi sau crize de copil răsfățat sau reacții exagerate, ca să mă facă să nu mai plec.

Am citit că până la 3 ani nu prea e indicat să pleci de acasă mai mult de o noapte, pentru că un copil atât de mic nu are capacitatea să descifreze corect mesajele. Se simte abandonat, trădat, nesigur, dezamăgit că părintele de care s-a legat emoțional l-a părăsit și are ezitări în ce privește viitorul, fiind chiar panicat. Desigur, atașamentul se poate re-securiza când părintele este preocupat de reconectare, dar nu e ca la adulți, mi-a fost dor de tine, și mie, ce fericiți suntem acum, hai să ne bucurăm că suntem împreună.

În final, am rămas cu o lecție despre plecarea părintelui și reconectare:
  • când părintele este plecat, copilul poate părea super ok, deși el suferă. Am citit despre exemple ale unor copii ai căror părinți muriseră, iar copiii păreau a nu fi atât de afectați. Dar de fapt ascundeau în ei toate emoțiile. Copiii nu își manifestă emoțiile decât în prezența persoanelor cu care se simt în siguranță. De aceea sunt cuminți la grădiniță, cu bona, cu bunicii sau alte rude, iar când apare mama devin rebeli și greu de stăpânit. Mai ales dacă au avut o perioadă stresantă sau incidente, întâmplări care i-au făcut să se simtă inconfortabil.
  • Nu e o problemă când copilul suferă ca urmare a despărțirii de părinte. Nu înseamnă că e neadaptat, alintat etc, ci că are o relație bazată pe atașament sigur.
  • Nu ar trebui să minimalizăm această suferință, ci să îi arătăm copilului că înțelegem ce simte și să îl asigurăm că nu e abandonat.
  • Copiii au nevoie să se descarce după o astfel de perioadă. Dacă o fac repede, e bine. Este posibil ca unor copii să le ia mai mult timp și să aibă nevoie de multiple ocazii pentru a-și exprima emoțiile reprimate în absența părintelui.
  • Copiii se destresează ulterior făcând crize de nervi din nimic, datoria noastră este să înțelegem că uneori acestea sunt pretexte pentru a plânge, de a se descărca și important e să fim lângă ei să le arătăm înțelegere. 
  • Copiii se destresează și prin joc, pe care noi trebuie să îl provocăm. Voi reveni cu un articol dedicat jocurilor pentru reconectare și reafirmarea sentimentului de siguranță, după absența părintelui. Copiii au nevoie să râdă, tare, sănătos, jucându-se cu părinții. E o terapie extaordinară. 
  • După o perioadă de ansență este bine să găsim timp pe care să îl dedicăm exclusiv copilului, fără alte distracții. Jumătate de oră, o oră fără telefon, fără întreruperi, făcând ce vrea copilul. Ar trebui să facem asta în mod curent, dar cu atât mai mult în perioadele dificile.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.