Pentru că nu prea (adică nu) avem cu cine să lăsăm fata dacă vream să ne luăm o pauză de o oră – două să mergem la cumpărături, achizițiile, de orice fel, se fac în unul sau în trei. La opțiunea în unul, adică soțul, recurg(em) când se cumpără lucrurile plictisitoare, de genul nu mai e lapte în frigider și copilul are nevoie încă de biberonul cu poțiunea magică să adoarmă, sau nu mai e cafea și părinții au nevoie de licoarea specială să se trezească sau nu mai e bulion, zahăr sau alte chestii nesuferite care se termină când îți este lumea mai dragă.

În trei cumpărăm orice e interesant si palpitant și nu se poate lăsa soțul singur în așa aventură, cum ar fi chestii interesante pentru casă, gen cutii sau pahare sau chiar șervete de bucătărie. Nu pentru că nu aș avea încredere în alegerile pe care le-ar face (doamne ferește!) ci pentru că în mod cert nu știe unde se află aceste produse pe rafturile magazinelor. Și opțiunea în acest caz nu este să le caute, ci să vină fără ele acasă. Aș putea recurge la măsuri extreme, de genul să îi desenez o hartă și să îi atașez fotografiile produselor, de pe net, dar cu indicațiile mele de orientare și interpretarea lui probabil că l-aș trimite prin Nigeria (măcar de ar fi fost Thailanda, dar cred că aș fi totuși vigilentă să nu existe niciun potențial indiciu care ar putea cumva să îl facă să ajungă acolo).

Realitatea e că nu vreau măsuri extreme, nici să recurg la toate metodele de convingere din lume pentru a-l trimite singur în așa aventură; și nici nu vreau să merg doar eu cu fata să le cumpărăm și el să stea acasă și să ne aștepte relaxat, în timp ce, dezarmată și cu nervii întinși la maxim, cu o mână țin copilul în brațe și cu alta îndes în coșul ăla atât de mic și neîncăpător atâtea chestii interesante, gândindu-mă cu groază cum o să le transport. Deci, to cut the long story short, majoritatea cumpărăturilor se fac în trei, pe principiul toți pentru unul.

Mergem în trei la shopping nu doar pentru a cumpăra chestii simpatice, ci și lucrurile de bază, cum ar fi mâncarea pentru următoarele zile. Aici poate că ar vrea el să meargă singur, dar nu se poate. Cumpărăturile astea se fac, în general, la Mega de la colț, seara. Adică, după ce soțul a stat la calculator o zi întreagă cu mintea printre linii de cod (= a programat), ridicându-se doar să pregătească masa de prânz pentru fată, și când probabil își dorește să fugă în lume, fericit că are un moment de liniște și mulțumindu-se și cu un drum până la Mega din colț, soția lui zglobie și veselă (adică eu) și fata și mai zglobie și mai veselă (adică ea) se oferă să îl însoțească.

De pildă aseară – îmbrăcat, încălțat, cu rucsacul pe umăr: –Mă duc la Mega! – Fără noi? – Bine, dacă sunteți gata în 5 minute. -Ne grăbim! În momentul în care am rostit fraza asta îmi derulam deja în minte filmul pregătirilor și îmi era clar: oricât ne-am grăbi soțul meu o să își piardă răbdarea, o să se topească de cald așteptându-ne cu geaca pe el, o să se învârtă ca un leu în cușcă. Când ai copil nu te grăbești. Hai să te îmbrac. Vreau să stai aici să îți pun papucii. OK, atunci ce fustă vrei în loc de asta? Stai, te rog, să îți pun și bluza, uite ce desen frumos are asta. Mă încalț și eu pe fugă și dau să salvez cinci minute, probabil încerc să le arunc în responsabilitatea lui pe cele pe care le-am promis: Îi prinzi tu părul?  Soțul meu nu e tatăl din video-ul de pe youtube care prinde părul fetei cu aspiratorul, așa că răspunsul e sincer: nu mă pricep. Aha! de-asta o sa întârziem, că nu știi să îmblânzești zulufi rebeli de fetițe cu elastice și clame colorate.

Și suntem gata. Aproape gata. Unde e suzeta? Asta e o întrebare grea. Și nu e suzeta, ci o suzetă din 5, niciodată de găsit. Nu plecăm fără suzetă din casă pentru că inevitabil tocmai când nu o avem își aduce aminte de ea și îi trebuie negreșit. Îi trebuie cu lacrimi. Altfel, pot să merg cu două în buzunar și nu are nevoie de ele. Ok, găsim suzeta, luăm și o jucărie pe care și-o dorește musai cu ea la Mega și pornim. Jucăria aterizează în rucsac și nu mai iese de acolo până la întoarcerea acasă, cum altfel.

Drumul spre Mega e plin de aventuri, deși în mod normal în 3 minute am fi acolo (pe jos). Avem mai multe scenarii: am încălțat fata cu ghetele. Din trei în trei pași își aranjează șireturile într-un mod doar de ea știut. A cerut șapca lui tati pe cap, care îi cade pe ochi la fiecare pas. Iar procedeul de ridicare este să și-o dea jos, să și-o aranjeze punând-o pe jos și apoi o ridică tacticos să și-o pună pe cap. Dacă nu reușește perfect din prima, operațiunea se repetă. Dacă e un succes, garantat putem înainta un pas – doi. Când are chef să meargă în brațe (doar la mine) respir ușurată, înseamnă că avem șanse să ajungem până închide. E deja alternativa comodă pentru mine. Chiar dacă, pentru că nu ne-am văzut de dimineață, mă iubește și stă cu fața băgată în fața mea de nu văd nimic. Sau are chef să se cațere cu picioarele pe gâtul meu. Mai complicat e când vrea și în brațe și vrea și șapca năstrușnică. Am avut și varianta asta, normal, dacă e ceva de ce te temi, copilul va face.

Pentru că ajungem într-un târziu la Mega, e cam pustiu. Un lucru bun, pentru că fetița noastră vrea coșul ei mare, cu roți, pe care să îl împingă ea. Dă scurt comanda: tata, coș cu roți! , să aibă amândoi la fel (relațiile astea fiică – tată!) și fiecare se avântă cu un coș printre rafturi. Ea, mergând cu spor, în zig-zag, cu un coș imens, în care își pune cumpărăturile ei mici (alege ea din raft ce i se pare interesant, o dată a luat mărar și pătrunjel la plic). Atenție să nu o lovești pe doamna, ai grijă să nu dărâmi asta, pe-asta nu o luăm, e mâncare de pisici, nu lua prețul din raft, avem acasă roșii. Mai facem și concesii, ok, luăm telemeaua aia,  pune-o în coș. Bum, trosc, își trântește cu nonșalanță obiectele alese în coș, îl strigă tare pe tati care a dispărut printre rafturi, dă să se cațere pe scara pe care o folosesc oamenii din Mega pentru aranjat produsele la raft și, într-un final, ajungem la casă.

Acolo o așeaptă casierele drăguțe care deja s-au obișnuit cu ea, cum se ridică așa micuță și serioasă și își împinge produsele pe tejghea și așteaptă cuminte să fie trecute pe la casă. Cuminte înseamnă că stă pe loc și se joacă la mașina de cafea de lângă casă. Și uite-așa, cu rucsacul plin, destresați de la shopping, pornim spre casă.

Nu vreau acasă! se aude vocea ei micuță care și-a amintit că peste drum este parcul. Ok, facem un ocol prin parc, tati cu rucsacul plin și greu, dar ce nu face un tată pentru fetița lui! Și asta îmi amintește de tatăl unei prietene de joacă din parc pe care l-am întîlnit astă vară, tot cu rucsacul în spate, tot venind de la Mega, cărând un pepene. – Noi de fapt plecasem la Mega. – Aham, cunoaștem.

Nu mai zic ce se întâmplă dacă mergem să cumpărăm, de exemplu, haine sau încălțăminte pentru cea mică. Încă pun în balanță mersul în trei și alergatul prin magazin sub presiunea soțului pentru care nu cred că există pedeapsă mai mare ca mersul în mall sau mersul în doi, eu și fata, în care trebuie să merg cu ea în brațe, să car și pungile de shopping, să plătesc cu cardul în timp ce ea mișună prin zonă, studiind tot ce îi cade în mână și, inevitabil, din mână.

Dar văd mereu partea pozitivă: nu avem tantrumuri la shopping. Ba chiar acum o seară mi-a zis din senin: îmi place la mall! (nu mergem des, pentru că mi se pare greu, dar am grijă să ne oprim mereu la locurile de joacă). Ssst, să nu te audă tati!